24 de mii-lioane de handicapați

Conform unui cotidian local, circa 24 de mii de ieșeni sunt înregistrați ca fiind afectați de varii handicapuri. Și beneficiază, evident, de ajutoare din partea statului. Desigur că românul preferă să dea o șpagă la medic și să trăiască dintr-o pensie sau din ajutorul de șomaj decât să facă un efort și să se apuce de muncă. Că doar proștii muncesc și cotizează la indemnizația lor. Îmi amintesc și acum, apropo de asta, că eram in anul III, aveam deja un job stabil, si prind următoarea discuție între doi gospodari (în sens cât se poate de peiorativ): “da’ de ce să muncească fi-meu la patron, pe câteva milioane, mai bine să stea acasă pe ajutorul de șomaj”.

Încet dar sigur gluma involuntară pe care-o face autorul articolului

24.000 de mii de oameni. Este bilantul persoanelor cu certificate de handicap[...]

va deveni realitate. Și vom ajunge un popor de asistați social.

Românism

Cică în curtea unei case era un măr. Şi făcea mere frumoase, fără E-uri şi hormoni. Şi, din când în când, oamenii din casă mai luau câteva fructe.

Într-o zi, când nu era nimeni acasă, nişte oameni din sat au venit să fure mere. Un vecin i-a văzut şi a început să ţipe la ei. Răspunsul lor a fost năucitor:

“Dacă nu le luăm, vin ţiganii şi le fură”.

Strict autentic. S-a petrecut acum câteva zile.

Originea si evolutia grătarului la români

Războaiele daco-romane – Rotula si Vezicula nu reuşesc să vadă coloanele armatei romane apropiindu-se de Sarmisegetusa din cauza fumului gratătarului, pe care se perpelesc câţiva viezuri, o barză şi o pulpă de mânz. Spre deosebire de plebeii romani, locuitorii proaspăt cuceritei provincii cer “gratarus et circus”, deturnând în acest scop fondurile comunitare imperiale.

Mioriţa – în versiunea neprelucrată de Alecsandri, baciul moldovean nu-i invita pe vrâncean şi ungurean (fiind primul caz de discriminare etnică în spaţiul carpato-danubiano-pontic) la grătar, ceea ce duce la uciderea acestuia (a baciului, nu lui Alecsandri).

Vlad Ţepeş introduce grătarul ca mijloc de tortură. Răufăcătorii sunt fie traşi în ţeapă şi rotiţi deasupra focului, fie puşi direct pe grătar. Modelul cu dungi rezultat pe piele i-a inspirat pe creatorii de modă din secolele următoare in desenarea costumului purtat ulterior de puşcăriaşi.

Alexandru Lăpuşneanu înţelege greşit strigătul plebei (“grătar şi cazacioc vrem!”) şi le oferă capul lui Moţoc. Acesta este pus totuşi pe grătar, ulterior fiind cerut şi restul corpului boierului.

Ioan de Hunedoara ucide vulturul care-i furase inelul. Legenda cu corbul provine din faptul că vulturul fusese ţinut prea mult la grătar şi se calcinase.

Domniile fanariote îşi atrag ura populaţiei prin introducerea grătăritului, taxa pe grătar. Masele furioase protestează împotriva acestei măsuri ab(d)ominabile.

Tânărul Labiş şi tatăl său braconează o căprioară pe care o pun la grătar. Finalul poeziei este edificator: “mănânc şi plâng. mănânc“.

Marketing de ţară

În anul V de facultate am avut o bursă de practică de 3 luni în Spania. Mai precis, la Sevilla. Tânăr şi idealist cum eram, mă deranja foarte tare imaginea pe care spaniolii si-o formaseră despre noi şi am încercat să le demonstrez că suntem cinstiţi şi muncitori, nu o adunătură de hoţi şi leneşi. Patronul firmei unde făceam practica, un tip de nota zece, mi-a spus de la început că mă chinui degeaba – adica da, lui şi celorlalţi angajaţi le schimbasem imaginea, dar nu puteam face mai mult.

Eu am persistat, totuşi. În pauze le arătam clipuri cu România, poze din Iaşi, le explicam că nu moare nimeni de foame la noi dacă munceşte cinstit şi multe alte asemenea. La finalul perioadei, m-au invitat într-o excursie bonus pentru angajaţi unde am făcut scuba şi mi s-a spus că vor mai cere studenţi români şi în anii următori. După câte am aflat ulterior de la o colegă mai tânără, au avut stagiari de la noi şi în anii următori.

În seara de dinaintea plecării au organizat o mică petrecere la un bar de lângă firmă. La care au venit care cu prietenul sau prietena, cu amici etc. Printre ei, o tipă din Belgia dacă nu mă înşel. Care m-a întrebat cum e să trăieşti într-o ţară atât de săracă. Mă apuc să-i explic că nu e chiar aşa, că salariile sunt mici, dar că nu se  moare de foame, că oamenii sunt civilizaţi… Moment în care apar doi bruneţi cu-n acordeon, care încep să debiteze, într-un amestec de italiană, spaniolă şi română, ce amărâţi sunt ei şi cum au n-şpe copchii care mor de foame acasă. Adică în România. Belgianca mi-a zâmbit superior, iar eu am schimbat toate culorile curcubeului…